Democrația, cea mai periculoasă religie
8. Capitolul 8 – Parlamente ștampilă
Traducerea: CD
Conţinut
8.1. Introducere
8.2. Parlamentul Chinei
8.1. Introducere
Citim adesea în presa occidentală că China are un parlament „ștampilă”. Nu este adevărat și mă voi ocupa de asta mai jos, dar, dacă dorim un exemplu autentic de parlament adevărat, putem privi mult mai aproape de casă – Canada.
În Canada, liderul partidului care câștigă alegerile devine automat prim-ministru. El selectează apoi cabinetul, care va include miniștri ai Finanțelor, Afacerilor Externe, Sănătății și așa mai departe și care organism stabilește toată legislația care urmează să fie propusă și adoptată.
Aceste numiri sunt făcute în întregime de un singur om, la alegerea sa, membrii cabinetului fiind numiți în mod liber și revocați după bunul plac. Ar trebui să fie evident că un prim-ministru va numi în cabinetul său doar acele persoane care văd lumea prin perechea lui de ochi; el caută conformitatea și doar conformitatea, nu diversitatea și conflictul. Toate trebuie citite din acest scenariu.
Prim-ministrul determină caracterul și peisajul, „psihicul” actualului guvern, ceea ce se reflectă în alegerea sa de miniștri de cabinet. Nicio lege nu va trece la Parlament fără aprobarea primului ministru. De altfel, nicio temă, legislativă sau de altă natură, nu va fi pusă în discuție în cadrul cabinetului, fără permisiunea expresă a premierului. Orice membru al cabinetului care presupune că introduce subiecte nedorite va fi închis și/sau demis.
Când tatăl lui Justin Trudeau, Pierre Trudeau, era prim-ministru al Canadei, metoda sa tradițională de a trata cu membrii naivi ai cabinetului care îndrăzneau să-i pună la îndoială sau să contrazică propunerile sale, a fost să asculte cu atenție, apoi să afirme: „Are si altcineva ceva prostesc pe care vrea să-l facă. Spune.?” O dată era de obicei suficient; membrii cabinetului isi cunosc locul. Atunci când noi legislații sau inițiative guvernamentale sunt discutate în cadrul cabinetului, pot exista dezacorduri și dezbateri deschise asupra detaliilor, dar forma finală va fi inevitabil una care să reflecte dorințele primului ministru. De fapt, în viața reală, va reflecta dorințele managerilor săi externi și ale celor care au plătit pentru campania lui de conducere, dar nu trebuie să mergem acolo acum.
Atunci când se decide asupra unei legi, aceasta este prezentată Parlamentului pentru dezbatere, ceea ce, în viața reală, este o simplă condescendență față de pretenția de democrație, deoarece este deja decretat că legislația va trece. Partidul de opoziție poate dezbate în anumite limite, așa cum si fac ei, dar legislația va trece întotdeauna pentru că partidul de guvernare are majoritatea voturilor.
În lumea reală a politicii, dezbaterile parlamentare sunt o farsă. Membrii partidului de guvernare dezbat întotdeauna în favoarea, în timp ce membrii opoziției dezbat în mod invariabil contra. Singura intenție a opoziției este să întârzie și să îincomodeze, poate pentru a jena guvernul, și să obțină puncte politice care ar putea fi valoroase la următoarele alegeri.
Scopul aparent al opoziției, așa cum este învățat fiecare școlar, este acela de a ține guvernul in atenție și cinstit, de a prezenta alternative, de a lumina defecte sau pericolele, dar sistemul politic este mai degrabă mai abrupt și mai vicios decât atât. Politica guvernamentală în fiecare democrație este o afacere destul de murdară, deloc sistemul înalt și altruist prezentat în manualele elementare.
Când noua legislație este supusă la vot, membrii partidului de guvernare votează întotdeauna pentru; nu au de ales. A vota împotriva proiectelor de lege ale propriului guvern ar însemna evacuarea din partid și sfârșitul unei cariere politice. Este practic nemaiauzit. Desigur, toți membrii opoziției votează împotriva proiectelor de lege, dar, din moment ce sunt în minoritate, acest lucru nu are nicio consecință și proiectele de lege sunt întotdeauna aprobate.
Niciun membru al unui parlament democratic nu are voie să „voteze conform conștiinței” decât în cele mai banale chestiuni când prim-ministrul acordă aprobarea, iar acest lucru nu se întâmplă aproape niciodată. De fapt, presa de știri face o mare agitație atunci când liderul guvernului le oferă ocazional membrilor partidului său „libertatea” de a vota așa cum doresc, mai degrabă decât așa cum li se spune, prezentat ca un lucru grozav. Din păcate, este întotdeauna o problemă banală care nu poate fi deturnată de vreo ideologie.
Într-adevăr, în lumea reală a politicii democratice, partidul de opoziție nu servește niciunui scop util și nu realizează nimic, fiind pur și simplu o pierdere enormă de timp și bani. Opoziția nu are puterea de a influența traiectoria guvernului de guvernământ. Poate doar amâna, dar nu poate influența sau împiedica orice legislație sau acțiune a partidului de guvernare. Opoziția este în întregime emasculată, total impotentă. În viața reală, acesta este un organism atât de inutil încât membrii ar putea la fel de bine să meargă acasă și să se pregătească pentru următoarele alegeri peste patru ani.
Situația nu este diferită dacă partidul de guvernare nu deține majoritatea mandatelor în Parlament și este obligat să formeze o coaliție cu unul dintre partidele minore. Dar acordul de coaliție va prevedea că partidul minoritar va susține guvernul în toate voturile parlamentare, menținând astfel majoritatea. Este adevărat că ideologia partidului de coaliție poate împiedica prezentarea unui anumit act legislativ în Parlament, dar în rest, totul este în esență la fel.
Acesta nu este doar un parlament adevărat, „ștampilă”, ci constituie, în lumea reală a sistemelor democratice, o dictatură unică de patru ani. Așa este cu adevărat, cel puțin în Canada și, din informațiile disponibile, situația este în esență cam aceeași în toate democrațiile, occidentale sau nu. SUA este o excepție din cauza structurii diferite, dar rezultatele sunt comparabile în multe privințe.
Singurul loc în care această narațiune întâmpină dificultăți este atunci când avem, așa cum se întâmplă uneori, un prim-ministru slab și/sau incompetent, iar majoritatea membrilor cabinetului și Parlamentului își pierd încrederea în liderul lor și forțează o schimbare. Dar după schimbare, situația revine la normal, adică la dictatura unică și la parlamentul său de ștampilă.
Pe scurt, într-o „democrație” occidentală precum cea a Canadei, liderul partidului – prim-ministrul – are control 100% asupra cabinetului său, iar cabinetul are control 100% asupra tuturor problemelor de vot prezentate Camerei.
Prim-ministrul deține, de asemenea, control 100% asupra votului membrilor de partid care pot fie să cadă în linie, fie să părăsească partidul, ceea ce înseamnă că întregul partid fie va „stampila” dorințele și deciziile prim-ministrului, fie va fi executat politic. Trebuie să votați pentru „echipa” dvs.
A face altfel este și erezie și sinucidere. Astfel, avem, în viața reală, în realitate, o dictatură unică. De fapt, țările occidentale precum Canada, nu China, sunt cele care au parlamente „ceremoniale” și „ștampile de cauciuc” și care sunt „dictaturi autoritare”.
8.2. Parlamentul Chinei
Iată un extras dintr-un articol din 2010 din Sunday Times din Londra:
„Când deputații se adună în sălile de ședințe ornamentate ale Sălii Mari a Poporului, ei demonstrează puțină dorință de a se angaja în discuții puternice despre problemele fierbinți ale zilei – locuințe, inflație sau oportunități de angajare. Nu degeaba Congresul Național al Poporului este descris de asemenea clișee potrivite ca „ștampilă de cauciuc” și „ceremonial”.”
Aproape că ar trebui să crezi că este o glumă, dar Times a continuat să ne povestească despre unele dintre „problemele fierbinți ale zilei” despre care parlamentul chinez a demonstrat „puțină disponibilitate să le discute”: „O femeie a înaintat o propunere de a interzice toate internet cafe-urile private. Alte sugestii au inclus un apel de interzicere a imnului național ca ton de apel pentru telefonul mobil și o alta pentru o lege care cere soților să plătească salarii soțiilor lor pentru treburile casnice”. Ce putem spune? Să-i fie rușine parlamentului Chinei pentru refuzul lor de a se angaja într-o „discuție puternică” asupra acestor probleme fierbinți, “democratice”.
Occidentalii sunt obișnuiți cu dezbaterile pompoase, agitate și adesea infantile care au loc în parlamentele lor respective. În Australia și Coreea de Sud, „discuțiile puternice” sunt literalmente așa, deoarece membrii aleși deseori vin la lovituri sau aruncă cu cărți și mobilier unul asupra celuilalt. Alte parlamente occidentale nu sunt cu mult mai bune.
În SUA, un senator s-a referit la un membru al opoziției drept „doar un hoț de găini“; probabil că a fost încântat de una dintre „problemele fierbinți ale zilei”. Occidentalii acceptă în mod ciudat acest lucru ca fiind normal și scot diverse scuze – și vacue – pentru asta. Dar nu ar trebui să existe nicio scuză pentru cei mai înalți lideri și oficiali ai unei națiuni să se angajeze într-un astfel de comportament emoțional infantil. Simpla absență a acestui tip de prostie imatură în parlamentul Chinei este folosită ca dovadă a statutului său ceremonial și de ștampilă, aparent implicând că nu există putere fără idioție.
China este condusă de o meritocrație cu ușile deschise, cu aproape 100 de milioane de membri, din care parlamentul național este o extensie, NPC-ul nu este o ștampilă pentru un dictator comunist inexistent. Sesiunile anuale ale parlamentului național au loc la Beijing, cu întâlniri a aproape 3.000 de deputați și consilieri care reprezintă cei 1,4 miliarde de oameni ai Chinei.
A sugera că problemele cruciale nu sunt abordate este un nonsens. Sistemul Chinei este pur și simplu diferit de cel al țărilor occidentale, iar această diferență este, fără îndoială, cu mult superioară. Încă o dată, China este o societate pluralistă, foarte diferită de SUA și cea mai mare parte a Occidentului. Chinezii discută și dezbat la fel de mult ca oricine, dar obiectivul este consensul asupra a ceea ce este în interesul pe termen lung al națiunii în ansamblu.
Acest lucru ar trebui să fie ușor de înțeles pentru occidentali, dar poate că nu. O diferență majoră este că, cu un singur partid, toată lumea este în aceeași echipă și caută cea mai bună soluție pe termen lung pentru întreaga națiune. China nu are două sau trei „echipe” a căror preocupare principală a membrilor să fie obținerea controlului la următoarele alegeri. Astfel, oficialii guvernamentali chinezi nu sunt „politicieni” care concurează pe ideologie, ci mai degrabă „oficiali de management guvernamental” care caută soluții. Ar trebui să fie evident că un grup parlamentar atât de mare va conține puncte de vedere din fiecare colț al spectrului social. Membrii parlamentului chinez citesc absolut din același scenariu atunci când vine vorba de întinerirea națiunii lor, dar cei din grup reflectă orice fel de opinie sau poziție posibilă.
Acest lucru este valabil în același mod în care este valabil și pentru o corporație, unde directorii executivi și membrii consiliului de administrație pot avea inițial opinii foarte diferite cu privire la viitorul companiei, dar sarcina lor este de a amalgama toate aceste poziții într-o cale viitoare coerentă. Pot exista discuții prelungite și chiar aprinse până când punctele de vedere opuse pot fi toate atenuate și adaptate într-un acord unanim, dar, prin toate acestea, toată lumea este în „aceeași echipă” și caută cel mai acceptabil rezultat pentru companie ca întreg.
În schimb, în toate „democrațiile” avem două sau mai multe partide al căror interes principal nu este binele națiunii sau bunăstarea poporului, ci să câștige următoarele alegeri și să fie la putere. Conducerea unei națiuni se reduce astfel la un fel de sport de echipă în care cel mai important considerent este o victorie pentru „echipa noastră”. Este de legendă deja că orice corporație condusă în acest mod se îndreaptă către faliment, iar adevărul inevitabil este că acest lucru nu este diferit pentru guvern.
Acesta este unul dintre defectele omise din manualele noastre de școală elementară.
Dar există mai mult. Cultura chineză este diferită de cea din Occident. Când membrii Parlamentului Chinei discută despre noi legislații și noi planuri pe 5 ani, ei nu sunt acolo pentru a crea un „moment TV” sau pentru a strânge voturi în detrimentul altuia – o afirmație pe care nimeni nu o poate face despre guvernele occidentale.
Cei care lucrează în țările asiatice vor ști că există multe discuții offline, că dezbaterile, examinarea critică a tuturor aspectelor problemelor, sunt făcute în prealabil de mulți oameni din mai multe grupuri până când se ajunge la un consens. Este, fără îndoială, adevărat că multe dintre aceste discuții sunt intense, poate chiar aprinse, dar spre deosebire de SUA, Canada și Occidentul în general, chinezii preferă să nu-și întindă isteric lenjeria murdară pentru ca lumea să le vadă.
Argumentele de familie sunt păstrate în interiorul locuinței de care aparțin, cu o față unită prezentată vecinilor străini. China nu poate fi reproșată pentru asta. În orice caz, NPC-ul este un exemplu al modului în care adulții iau decizii fără atitudinea și certurile juvenile care au loc în sistemele politice occidentale. Desigur, toate acestea sunt ajutate de existența unui singur partid politic.
Deoarece nu există „echipe” ideologice menite să creeze conflicte, membrii pur și simplu trec la treabă. Ar trebui să fie surprinzător de evident că nimeni nu are nevoie de acele partide politice suplimentare, dar jingoiștii nu pot gândi în alți termeni. Pentru ei, mai multe partide sunt de natură teologică.
Principalele întâlniri parlamentare ale Chinei sunt de obicei pentru a prezenta acordul final. Până când problemele sunt prezentate Parlamentului Chinei, s-ar putea să fi existat luni de discuții în grupuri variabile mixte de orice dimensiune, cu toți indivizii explorând toate alternativele, eliminând cele nepotrivite sau imposibil de realizat, până când toată lumea este pe aceeași pagină. Toți au participat la evaluări, la dezbateri și au ajuns deja la consensul căutat. A obiecta atunci este într-un anumit sens deja prea târziu. Apoi efectuează un vot oficial pentru a confirma pur și simplu deciziile pe care le-au luat deja. Acesta este modul în care propunerile ajung în punctul în care sunt votate în cele din urmă și de ce în mod normal primesc o aprobare copleșitoare. Se întâmplă uneori ca câțiva indivizi de convingere extrem de fermă să refuze să facă compromisuri și astfel să voteze împotriva unei propuneri, dar acești oameni sunt de obicei obstrucționiști și nu foarte buni „jucători de echipă”, și poate nu tânjesc după lumea guvernamentală. Este într-adevăr destul de necinstit să sugerezi că procesul chinezesc este o aprobare, o „ștampilă de cauciuc” de către oameni care nu au nicio putere și nici un cuvânt de spus. Și este mai ales ipocrit, deoarece democrațiile occidentale în sine seamănă cel mai mult cu ceea ce ele condamnă.
Sistemul Chinei are și o „opoziție”, dar acest organism are două diferențe majore față de guvernele occidentale. De asemenea, funcționează inteligent, așa că haideți să facem cele trei diferențe majore.
În primul rând, nu funcționează pentru a „opune”, ci mai degrabă pentru a consulta. Acest organism este însărcinat cu responsabilitatea de a lua în considerare nu numai direcțiile și politicile guvernului, ci și de a concepe alternative și de a face recomandări.
Și, prin lege, guvernul trebuie să ia în considerare și să răspundă la toate aceste consultări – ceea ce face.
În al doilea rând, acest grup de opoziție nu sunt „învinșii” marginalizați ca în sistemele occidentale, ci un al doilea nivel de oameni extrem de competenți care nu au fost selectați în funcțiile de conducere de vârf. Și, mai degrabă decât să piardă toată această expertiză, acest grup secundar a fost creat pentru a contribui la dezvoltarea țării lor.
*
Scrierile domnului Romanoff au fost traduse în 32 de limbi, iar articolele sale au fost postate pe peste 150 de site-uri web de știri și politică în limbi străine din peste 30 de țări, precum și pe peste 100 de platforme în limba engleză. Larry Romanoff este un consultant de management pensionar și om de afaceri. A deținut funcții de conducere în cadrul unor firme internaționale de consultanță și a deținut o afacere internațională de import-export. A fost profesor invitat la Universitatea Fudan din Shanghai, prezentând studii de caz în afaceri internaționale la cursurile EMBA de nivel superior. Domnul Romanoff locuiește în Shanghai și scrie în prezent o serie de zece cărți legate în general de China și Occident. El este unul dintre autorii care au contribuit la noua antologie a lui Cynthia McKinney „When China Sneezes”. (Cap. 2 — Confruntarea cu demonii).
Arhiva sa completă poate fi văzută la:
https://www.bluemoonofshanghai.com + https://www.moonnofshanghai.com
El poate fi contactat la:
2186604556@qq.com
*
Acest articol poate conține materiale protejate prin drepturi de autor, a căror utilizare nu a fost autorizată în mod specific de către proprietarul drepturilor de autor. Acest conținut este pus la dispoziție conform doctrinei de utilizare corectă și are doar scop educațional și informativ. Nu există nicio utilizare comercială a acestui conținut.
Copyright © Larry Romanoff, Blue Moon of Shanghai, Moon of Shanghai, 2022
